Se-ntâmplă uneori să intre oamenii cu bocancii în viața mea. Apar așa, de nicăieri, au impresia că dacă mi-au citit trei articole pe blog mă cunosc perfect și se aruncă să facă afirmații de tot felul, demne de SF-uri prost scrise. Nu-mi plac, încerc să-i ocolesc. Dar, când totuși îmi izbește câte unul karma, fac tot posibilul să-l îndepărtez cât de repede pot.
Apoi sunt oamenii ăia care-mi plac la nebunie pentru că ajung la mine neintruziv, pășind pe vârfuri. Pe unii îi cunosc de ani de zile, pe alții i-am întâlnit recent. Dansăm un tango al schimbului de replici și ne întâlnim doar atunci când se întâmplă să fim în același loc sau atunci când știm și ei, și eu că e un moment potrivit să ne vedem. Nu mă sâcâie, nu se grăbesc nicăieri, nu mă sună de 10 ori într-o zi. Sunt acolo și eu știu asta. Ăștia sunt oamenii pe care nu i-aș mai lăsa să plece din viața mea niciodată, pentru că sunt cei care au înțeles că timpul meu cu mine și cu lumea mea e foarte important. Am o bănuială că înțeleg asta pentru că și ei au aceeași nevoie de a fi lăsați în lumea lor.
La ce să ne grăbim să stricăm lucruri care pot deveni frumoase? Îmi place să descopăr oamenii pe îndelete. Să am timp să le găsesc un loc în puzzelul vieții mele, în așa fel încât să nu arate ca o nucă în perete. Pentru că lucrurile frumoase se întâmplă cu zâmbetul pe buze, cu o stare de zen și, uneori, cu situații de-a dreptul încurcate și amuzante. Deci să pășim pe vârfuri, da? Nu vrem să stricăm liniștea nimănui.
Tare îmi mai place când scrii aşa de profund. Foarte frumos!