Că suntem cei mai frumoși, cei mai deștepți și cei mai modești din lume, n-o contestă nimeni. Am atins toate culmile perfecțiunii și nu există nimeni și nimic pe Pământ care să ne aducă la realitate. În lumea noastră totul e așa cum ne place. Când nu e așa, ne imaginăm că e și, ca nu care cumva să ne spargă cineva bula de săpun ne încuiem ușile, ne închidem ochii și nu mai reacționăm la nicun argument, oricât ar fi de logic. Pe românește, facem pe struții, că doar e la modă.

Mă întreb de multe ori de ce nu suntem în stare să stăm la masă, față în față, să vorbim unii cu alții despre lucrurile mai puțin plăcute. Nu e totul roz în fiecare zi și nici nu suntem vreunul născuți cu gena perfecțiunii în noi. Dacă facem tâmpenii, să ni le asumăm. Poate nu e cel mai plăcut sentiment din lume, dar e necesar.

Nu-mi plac criticile, nimănui nu-i plac în mod deosebit. De multe ori reacționez aiurea când am impresia că tonul cu care mi se comunică ceva e agresiv. Dar de fiecare dată, după ce se liniștesc apele, stau și analizez fiecare situație în parte, fiecare critică. Încerc să devin un om mai bun. Dacă asta înseamnă să schimb la mine unele lucruri, probabil că le voi schimba în timp.

Ar fi frumos dacă am reuși toți să spunem lucrurilor pe nume. Nu peste 10 ani, nu după 3 săptămâni. Atunci când ne deranjează. La cald se oferă cel mai sincer feedback. În plus, ne scutim unii pe alții de tot felul de strategii de comunicare complexe, care oricum nu sunt cele mai eficiente din lume.

E plin parcul de cupluri și cerul de nori. Un sentiment general de moleșeală, frig și nevoie de afecțiune se manifestă ca un virus foarte contagios. De câteva săptămâni văd tot mai multe perechi pe stradă, aud de tot mai mulți oameni care se retrag frumos câte doi pe la casele lor. Zici că se pregătesc de hibernare. Puțin agasată de fenomen, am căutat răspunsuri la alții mai deștepți, în speță la cercetătorii britanici (sau de alte nații, dar ăștia britanici sunt deja celebri).

Statistic vorbind 6 din 10 cupluri sunt nefericite, rata divorțurilor crește, cuplurile preferă concubinajul și lista poate continua. Bun, deci nu s-a schimbat lumea peste noapte. Suntem la fel de nesiguri și de capricioși cum a fost dintotdeauna. Relațiile, la modul general, n-o duc mai bine ca acum câteva luni și nici nu s-a anunțat vreo apocalipsă nouă.

Americani-s de vină pentru elucidarea misterului. Am găsit aici că cercetatorii de la Universitatea Miami (S.U.A) au studiat intens relațiile de cuplu și au ajuns la o concluzie cel puțin evidentă.  Se pare că la începutul toamnei, din cauză că lumina scade, atența bărbaților se concentrează mai mult asupra ochilor și mișcărilor formelor erogene ale femeii. Scăderea bruscă a luminozității dimineața și seara naște un sentiment de nesiguranță și, implicit, bărbatul caută o confirmare a stabilității în ochii femeii de lângă el.  Pe de altă parte, tot din cauza scăderii luminozității, bărbații devin mai atenți la mișcare, deci formele clare ale femeii devin un punct de atracție pentru ei. Ajung să se uite la noi cam ca taurul după ”muleta” toreadorului.

Să zicem că mă satisface explicația asta și, conform unor studii, bărbații din jurul meu o iau puțin razna. Dar femeile? Cred că ne pregătim de hibernare. Până la primăvară scăpăm de cure de slăbire, nu ne mai îngrijorăm pentru vânătăi și putem cere cafeaua la pat că e frig în cameră și nu și-ar dori dragul de lângă noi să răcim cumva și să nu mai putem mișca formele clare întru mulțumirea lui.

Acestea fiind spuse, zic să pornim caloriferele, să facem multă cafea fierbinte și să scoatem save-urile jocurilor din arhive. Dacă tot e să hibernăm împreună, măcar să profităm din plin de asta. La primăvară, când își revine lumina la normal, oricum n-o să ne mai putem suporta.