Muzica de dimineață

La Feminin

Am un ritual dimineața. Până se face cafeaua sau până aștept cuminte să o facă altcineva ascult muzică. Sunt câteva melodii tocmai potrivite cu dimineața și, în special, cu cea de sâmbătă. Uite trei dintre preferatele mele.

Voi ce ascultați dimineața? Adi, Bloo, Richie să începem cu voi, că mă roade curiozitatea.

7 Comments

Muzeele din #timisoara pe online

How to

În Timișoara asta a noastră avem șapte muzee destul de mari, care spune fiecare o poveste despre trecutul Banatului. Fiecare în felul lui este o comoară. Avem Muzeul Banatului, Muzeul de Artă (Palatul Baroc), Muzeul de Artă Bisericească (la Biserica Sârbească), Muzeul de Istorie Bisericească (la Romano-Catolici), Muzeul Militar, Muzeul de Artă Religioasă (al Ortodoxiei Românești) și Muzeul Satului Bănățean.

Acum, eu le-aș vizita pe toate, că în 8 ani de când sunt aici nu am apucat să văd decât 4 din ele. Aș fi vrut să dau o fugă pe la cele cu specific religios în weekend. Nu-s eu deloc bisericoasă, dar istoria Bisericii mi s-a părut întotdeauna fascinantă.

Ca un geek ce sunt, am zis să-mi caut pe internet câteva date despre orar, prețuri, condiții etc. Problema e că numai trei dintre ele au site-uri. Celelalte apar menționate pe diverse portaluri, dar nu găsesc nici informații despre orar, nici despre prețuri.

De unde să știe bietul turist ce să vadă, unde să se ducă dacă noi nu ne lăudăm cu ce avem? Poate ar trebui să înceapă și muzeele noastre să se promoveze online. Ar putea începe cu câte un site drăguț. Numa’ zic.

5 Comments

Despre băștinași și toleranță

La Feminin

În general, sunt de acord cu oamenii care se simt mândri că aparțin. Nu contează că țin de un loc sau de o comunitate, de o religie. Important e sentimentul ăla că fac parte din ceva. Bravo! Mă bucur pentru voi și, uneori, simt și eu că fac parte din ceva. Dar de la asta până la a arăta cu degetul pe toți cei care nu sunt ca mine e o cale lungă.

M-am născut în Alba Iulia, am crescut în Sebeș și de vreo opt ani trăiesc în Timișoara. Dacă mă întreabă cineva spun că sunt ardeleancă. Asta sunt și mă mândresc. Probabil că dacă m-aș fi născut în Craiova m-aș fi mândrit că sunt olteancă. Am auzit că ardelenii sunt cei mai tari români, că la Cluj oamenii sunt mai deștepți sau că Banatu-i fruncea. Așa-i. Toate sunt adevărate. La fel cum e foarte adevărat că unii fără alții am fi egali cu zero.

Scria Oana ieri că nu ești clujean adevărat decât dacă te-ai născut și ai crescut în Cluj. Bine, ai mai putea deveni clujean dacă toată viața ai face chestii bune pentru Cluj și te-ai chinui să demonstrezi celor născuți acolo că meriți să fii unul dintre ei. Personal, mă întreb câți oameni care s-au născut în Cluj au făcut pentru orașul lor cât au făcut unii care au ajuns acolo la un moment dat al vieții lor. N-o să dau exemple, pentru că nu vreau să arăt cu degetul pe nimeni. Azi vorbim de aparteneță și acceptare a comunității.

Istoric vorbind, Timișoara e un spațiu în care oamenii au fost forțați de împrejurări și contexte să accepte între ei tot felul de alte nații. La ultimul recensământ, în Timișoara aveam 7000 de germani, 24.000 de unguri, 6000 de sârbi, 3ooo de rromi, vreo mie de bulgari și încă vreo 3000 de alte etnii. La Cluj erau cam 60.000 de unguri, vreo 3000 de rromi și vreo mie de germani. Deci, înafară de unguri, celelalte etnii sunt mult mai puțin prezente. Să vină oare de acolo sentimentul mai puțin dezvoltat de toleranță? E posibil.

Ce vreau să spun e că farmecul unui loc e dat nu de cei care s-au născut și au crescut acolo, ci de comunitatea pestriță care se formează în timp. Timișoara nu ar mai fi Timișoara dacă nu ar avea atât de mulți oameni veniți din alte părți. Cultural, economic, istoric vorbind, dacă Timișoara și-ar fi arătat cu degetul toți străinii care au ajuns în oraș, azi nu s-ar mai mândri bănățenii cu orașul lor plin de cultură europeană. La fel și Clujul. O fi el capitala Ardealului, dar fără oamenii care l-au crescut (și care mulți sunt veniți din alte zone ale țării sau chiar din alte țări) nu s-ar mai lăuda azi că are oameni mai deștepți ca-n alte locuri.

Într-adevăr, ca om venit într-un oraș mai mare am remarcat și eu, ca și alții, că ”băștinașii” au o oarecare atitudine de superioritate față de toți cei care aleg să se stabilească aici. E normal, nu vrei ca în lumea ta bine organizată să se stabilească oricine. Dar să n-o ducem la extrem. Mă bucur că am reușit să mă integrez destul de rapid și nu am fost nevoită să muncesc o viață întreagă pentru a demonstra că merit să aparțin. Cum ziceam, timișorenii sunt mai toleranți decât alți oameni născuți în orașe mari pentru că au fost nevoiți de-a lungul istoriei să accepte printre ei o mulțime de străini.

Sunt de acord cu Oana. Există o atitudine de respingere a oricărei persoane noi venită într-o comunitate deja formată. Ține de noi să luăm deciziile corecte și să acceptăm sau nu persoana respectivă. Dar să arăți cu degetul o viață întreagă pe cineva pentru că nu s-a născut în aceeași maternitate cu tine, mi se pare cel puțin eronat. Spuneam la începutul articolului că m-am născut la Alba Iulia. Simt că aparțin Meccăi (oamenii de acolo vor schița un zâmbet acum. Așa cum Banatu-i fruncea, așa e Alba un fel de Mecca) cam cât simt că aș aparține Galațiului. Adică deloc. Certificatul de naștere nu-mi dă dreptul să tai și să spânzur în numele locului. În schimb, de Timișoara simt că aparțin. Viața mea e aici, ”acasă” e aici, prietenii și oamenii pe care îi iubesc sunt aici. Eu țin de locul ăsta, chiar dacă m-am născut în altă parte.

Încerc doar să spun că da, oamenii sunt mândri și au atitudini superioare. Poate e o atitudine bună, poate nu. Eu, personal,  nu o încurajez. Sentimentul de respingere există, că ne place sau nu. Depinde de noi dacă îl luăm ca atare și îl tolerăm sau naștem tot felul de reacții negative la asta. Oricum mândria omului n-o poți schimba.

7 Comments

Știați că … #Timișoara

Events

Am descoperit că Timișoara e genul de oraș pe care-l bați la pas și de care te îndrăgostești ca de-o fată frumoasă și cuminte: treptat. Descoperi pe parcurs că are ceva din înțelepciunea bătrânilor, ceva din farmecul bâlciurilor cu lume pestriță, ceva din misterul genelor intrigante de femeie și un quelque chose pe care îl simți din primele clipe de când îi respiri aerul băltit de oraș de câmpie.

Zilele trecute m-am plimbat pe străzile orașului mai des decât în toți cei 8 ani de când sunt aici. Mi-am amintit ce clădiri am descoperit, ce oameni am întâlnit de-a lungul timpului și ce povești am auzit de la bătrâni. Într-adevăr orașul se bucură de câteva lucruri cu totul speciale.

Toată lumea știe că aici a fost prima linie de tramvai tras de cai din Sud Estul Europei, că a fost primul oraș european cu o rețea publică de iluminat stradal sau că Fabrica de Bere este prima din țară. Dar…

Știați că prima mașină de jucat șah din lume a fost inventată la Timișoara (de către Wolfgang von Kempelen în 1769)? Și mie mi s-a părut puțin ireal. Dar nu e singurul lucru minunat care s-a întâmplat aici. Se pare că mașinăria de jucat șat era un fake foarte bine făcut. Mai multe detalii aici.

Mircea Golfineanu (Jean de Mitty) a fost cel care a descoperit manuscrisele lui Stendhal și cel care le-a publicat pentru prima dată.

Valurile Dunării, cel mai cunoscut și interpretat vals din lume a fost compus de timișoreanul Ioan Ianovici.

Chiar dacă azi străzile orașului sunt execrabile, în 1895, Timișoara era primul oraș din țară cu străzi asfaltate. Nu doar că infrastructura lor era gândită foarte bine, orașul mai primea pe drumurile respective și o garanție de 25 de ani.

Că tot am descoperit pasiunea pentru fotbal de curând (mulțumesc Nebuloasei ) să vă spun ceva și despre asta. Primul meci de fotbal din România a avut loc la Timișoara, în 25 iunie 1899. Da, acum se știe de ce galeria Poli e cea mai tare din țară!

Dintotdeauna bănățenii au fost fruncea. Au și consemnat asta în scris, prin intermediul primei monografii ale unui oraș românesc. Autorul, Johann Nepomuk Preyer a tipărit, în limba germană, Monografia orașului liber regal Timișoara.

Bineînțeles, mai sunt multe de spus despre Timișoara. Dar deocamdată mă opresc aici. La timpul potrivit o să mai povestesc câte ceva. Între timp, poate îmi mai povestiți și voi câte ceva despre lucruri minunate de prin alte orașe ale țării.

16 Comments

RDS și Serviciul Clienți

La Feminin

Am lăudat eu RDS-ul la un moment dat. Că așa sunt. Când văd o treabă bine făcută, o scot în evidență, sperând că poate mai iau și alții exemplu. Mno, rău am făcut. Că RDS, tot RDS rămâne, chiar dacă unii bieți angajați încearcă să-i dea o imagine mai frumoasă.

Alaltăieri, pe seară, pe la vreo 10 așa, când îmi era lumea mai dragă, hop…pică internetul. Dau restart la rooter, scot din priză tot, reconectez, the usual. Nimic. Întreb pe la un prieten, pe la altul, pe la vreo cinci. Trei din ei aveau probleme cu RDS. Ok, zic. Mă înțeleg eu cu mândra de colegă de casă că împărțim netul până a doua zi și folosim stick-ul.Probabil c-or fi ceva probleme de rețea de la ei.

Ieri, la prima oră, adică pe la vreo 9:30, fug rapid la RDS. Îmi plătesc și factura pe luna asta dacă tot eram prin zonă, întreb frumos dacă au ceva probleme și tanti de la casă îmi răspunde flegmatic că da. Mai puțin și mă și scuipa că am îndrăznit să întreb. În niște cartiere din oraș se lucrează la cabluri. Booon, zic. Cât durează? Maxim câteva ore. Până seara se rezolvă.

Acasă, nervoase amândouă, ne facem pachet și plecăm să lucrăm din ceva birt. Că asta ne e meseria. Lucrăm online sau aproape numai online. Fac și-o sesizare la un moment dat, că nu se mai soluționa problema odată. Nervi peste nervi, dar netul nu-și mai revenea.

Azi, tot pe stick. Noroc c-am fost plecată jumate de zi. Vin acasă, încă nici urmă de interneți. Dumnezei și sfinți și altare. Nimic. Sun iar la RDS. Operatorul minte că m-a sunat cineva de dimineață și nu i-am răspuns. Nu, dude. Nu m-a sunat nimeni. Mă calmează omul, închid telefonul și mai aștept 10 minute.

Între timp, a mea colegă dragă se aprinde ca un opaiț în zi de sărbătoare și începe să sune toți operatorii. Se ceartă cu ei, se agită, ăia zic ba una, ba alta, se contrazic între ei, haos. La un moment dat, unu’ mai breaz se trezește spunând că sesizările se soluționează în 48 de ore. 48! Ce mama naibii facem noi 48 de ore fără interneți?

Dacă eram rău platnici, înțeleg. Dacă se făceau reparații pe la cabluri (că între timp operatorii ne-au spus că nu se fac și că vorbește aiurea tanti de la casierie), iar înțeleg. Dar așa? Adică ei idioții decuplează netul nostru din greșeală și le e greu să dea un click pentru reconectare? Păi mie nu mi-ar fi simplu să uit să stau la cozile alea de moși să-mi plătesc netul? Sau să-mi schimb furnizorul? Că  nu-i ca și cum ar fi singuri pe piața românească.

Le-aș mai transmite niște sănătate și le-aș umple și frigiderele de carne, dar mi-e că obosesc ochii mai sensibili care mă citesc și nu merită șă-mi colorez blogul în expresii din astea egale în calitate cu serviciile RDS.

UPDATE: Am aflat chestii interesante despre ce se întâmplă cu RDS și de ce nu merge internetul în anumite zone. Dar am nevoie de o confirmare pentru a merge mai departe. Așadar, rog toți utilizatorii timișoreni care au o problema cu RDS zilele astea să-mi lase un comment cu data din care nu le merge netul și zona din care sunt. This is going to be interesting.

14 Comments

Zece adevăruri mari, în fraze mici

La Feminin

1. Discuțiile de dragul de-a discuta consumă timp și produc plictiseală. Uneori.

2. De obicei ascult muzică de când mă trezesc până când adorm. Excepție fac zilele în care muzica mea interioară îmi sparge timpanele și n-aș mai putea auzi altceva oricum.

3. Plimbările de noaptea târziu, din baruri până acasă au devenit un fel de ritual. Le aștept cu mai multă nerăbdare decât ieșirea în sine. Presupun că mă voi limita la umblat brambura o vreme.

4. M-am obișnuit atât de mult cu oameni care se plâng, încât atunci când văd câte un caz fericit care nu spune nimic despre criză, TVA, bani, job etc. mi se pare scos din filme.

5. Parfumul unui om spune multe despre el. În amestec cu un parfum de marcă, preferabil cu baze lemnoase și mosc, începe să spună multe despre mine.

6. Să știi să cauți ceea ce vrei e o artă. Să știi ce vrei e cu totul altceva.

7. Când scriu ceva pun o piesă pe repeat. Dacă cumva se schimbă melodia în timp ce scriu și nu observ asta, fără să-mi dau seama, schimb și tempoul articolului.

8. Imaginile care se derulează prin fața mea în timp ce conduc sunt cu totul altele decât cele pe care le vede omul din dreapta mea. Foarte rar se suprapun și atunci provoacă dezastre.

9. Cărțile pe care le citesc sunt o poartă stelară. Nu se știe cum mă teleportează în lumi din care uneori mi-e teamă că nu mai pot pleca.

10. Îmi plac lucrurile mici și oamenii mari care știu să le vadă.

5 Comments

Lectură plăcută!

Events

Am crescut într-o casă care avea o grădină plină de flori și pomi. Nu prea mi-a plăcut niciodată să stau închisă în camera mea. Poate și din cauză că pe geam vedeam frumusețea de grădină și râul care trecea prin marginea ei. De multe ori, vara, îmi luam o pătură și mergeam să citesc afară. Un deliciu. Am petrecut ore întregi din vacanțele de vară citind la umbra unui măr bătrân.

Când m-am mutat în Timișoara nu am mai avut grădină. Așa că am început să citesc în Parcul Rozelor și, mai apoi, în Piața Unirii. Îmi amintesc și acum cât de plăcut am rămas impresionată să văd că și alți oameni citesc pe bănci sau pe iarbă în parcuri. Cam în aceeași perioadă am dezvoltat și obiceiul de-a citi în tren. Fiind studentă la Litere aveam foarte mult de citit și am învățat să folosesc timpul petrecut în tren, pe drum către casă și înapoi, citind.

Spre sfârșitul anului trecut am auzit de inițiativa lui Adrian Ciubotaru de a face Lecturi Urbane. M-am simțit foarte aproape de proiect. M-am regăsit în omul descris de Adi: cel care citește în spații neconvenționale, eliberat dintre cei patru pereți ai sălii de lectură sau a camerei de acasă și care încurajează și pe alții să i se alăture.

Cum văd eu Lecturile Urbane? Ca un îndemn la a (re)descoperi lectura. Dacă eu citesc și lângă mine pe bancă stă un om care se uită mirat la mine, îi pot da o carte și-l pot încuraja să citească și el. Dacă din 100 de oameni pe care îi întâlnesc de-a lungul timpului prin parcuri măcar 1 va începe să citească sunt foarte fericită și consider că mi-am atins scopul.

Poate nu toți cei pe care îi întâlnesc vor citi cărțile pe care le primesc. Poate, peste ani, un copil căruia i-am dat un volum din ”Povești nemuritoare” va vorbi cu alții despre cartea pe care a primit-o. E foarte posibil să n-o citească niciodată. Dar, poate, cineva din anturajul lui va considera gestul o idee frumoasă și va deschide o carte inspirat de povestea prietenului său. Da, asta înseamnă o realizare.

De când organizez în Timișoara Lecturi Urbane împreună cu Nebuloasa, Alex și Dan am descoperit două lucruri foarte frumoase. În primul rând, am văzut că există oameni pasionați de citit care s-au oferit să ne ajute în inițiativa noastră de a încuraja lectura în parcuri și tramvaie. Nu m-am așteptat să găsesc atâta deschidere și atâta disponibilitate din partea multora. Am primit donații în cărți, am strâns în jurul nostru voluntari care să împartă cărțile împreună cu noi. În al doilea rând, am fost foarte plăcut impresionată când, cu ocazia celei de-a doua ediții, voluntarilor pe care deja îi cunoșteam s-au alăturat câțiva oameni pe care nu i-am văzut niciodată, pe care nu i-am cunoscut înainte, dar care s-au simțit și ei aproape de ideea proiectului.

Până la urmă nu numărul de voluntari implicați în proiect contează. Pot împărți cărți doi oameni, 20 sau 50. Contează către câți alții se transmite mesajul. Importanți sunt, așa cum spuneam mai sus, oamenii care observă gestul nostru și aleg să deschidă o carte.

Lectură plăcută, deci!

1 Comment

Lecturi Urbane la Timișoara

Events

Mi-a plăcut ideea proiectului Lecturi Urbane de când am citit pentru prima dată despre el, anul trecut. O mână de oameni care cred că lectura poate primi multe forme și că orice spațiu e potrivit pentru a deschide o carte.

Prima ediție se întâmpla la București, în metrou. S-au strâns niște oameni, niște cărți și mult entuziasm și au făcut primul pas spre încurajarea cititului în spații neconvenționale. Acum, după ceva timp, în București există spații special amenajate pentru lectură. În peste 10 orașe din țară se organizează ediții locale ale Lecturi Urbane și, din luna mai începând, ideea a fost adoptată și de Chișinău.

Bineînțeles, Timișoara nu putea rămâne deoparte. Prima ediție am organizat-o în Piața Unirii, pentru că e un spațiu reprezentativ pentru oraș și un punct de întâlnire al multor pasionați de lectură. Pentru a doua ediție am ales tramvaiul, un alt element reprezentativ pentru Timișoara.Împreună cu echipa, am reușit să strâng vreo 200 de cărți, pe care vrem să le împărțim călătorilor din tramvai.

Cum se va desfășura? Ne întâlnim vineri, 16 iulie, la ora 18:00 în Piața Libertății, lângă stația de tramvai. Venim fiecare de acasă cu o carte de citit și luăm din cele 200 câte una sau două pe care le vom dona. Ne urcăm în tramvai și ne plimbăm cât avem chef (eu mă gândesc că va dura aproximativ 2 ore toată povestea). În timpul acesta, citim și împărțim cărți celor interesați. Destul de simplu aș spune eu.

Au mai rămas două zile până vineri și abia aștept să ne întâlnim, entuziaști ca de obicei. Dacă mai sunt oameni care vor să ni se alăture, tot ce trebuie făcut e să trimită un mail la adresa mea: cristina@prbeta.ro și să îmi lase niște date de contact. Ne vedem vineri!

4 Comments

Lucruri pe care nu vrei să le știi

Să știi să te bucuri de liniște, de muzică, de mirosul de iarbă proaspăt cosită, de vorba bună a unui om sau de acel zâmbet pe care l-ai așteptat o zi întreagă e un lucrur rar. Dar să știi să zâmbești, la rândul tău, atunci când îți vine să plângi de nervi sau să bați pe cineva e un lucru și mai rar.

Cum ai ajuns în locul ăsta în care nu-ți dorești să fii? De ce asculți conversația care îți face mai mult rău decât bine? Și de ce, de ce te comporți ca și cum totul e în regulă și te simți bine? Dacă nu-ți dorești să fii aici, mai bine pleacă. Inventează o scuză sau pleacă pur și simplu.

Te recunoști în situația de față, nu-i așa? Măcar din când în când. Îți vine să pleci în secunda următoare și, totuși, rămâi. Îți pui fața de spectacol, te prefaci că totul e ok și intri și tu în discuție, pentru că așa cere protocolul. Oferi o părere, arunci un zâmbet, înghiți în sec și îți dorești să se termine mai repede și să poți pleca acasă. Fiecare cuvânt pe care îl auzi te doare, fiecare gest pe care interlocutorul îl face îți jignește integritatea.

Când în sfârșit îți aduni puterile și pleci, te trezești cu veșnica întrebare: ”De ce? Mai stai”. Nu, uneori nu mai poți să stai să asculți. Pentru că, uneori, există lucruri pe care pur și simplu nu vrei să le știi.

8 Comments

Apahida, unguroaicele și ospitalitatea

Am reușit cumva să mă ard la mâna dreaptă azi. Groaznic, mai ales pentru o persoană care tastează zilnic câte 8-10-12 ore. Fiind singură acasă, am tras un urlet din fundul grădinii și m-am liniștit. Bine că mi-am adus aminte de un leac băbesc și, după ce mi-am ținut mâna în apă rece vreo câteva minute, am tăiat un cartof crud și l-am pus pe rană. Cu ocazia asta mi-am amintit de o chestie de când eram prin primii ani de facultate.

Brambuream mult pe vremea aia. Împreună cu un prieten, ne umpleam rucsacii cu ceva haine, câteva sandwich-uri și plecam să descoperim locuri prin țară. Am ajuns la un moment dat la Apahida. Ne plăcea nouă cum sună și că e prin zona Cluj, unde urma să și vizităm vreo doi cunoscuți. Drum cu trenul, somn pe apucate, niște frig de sfârșit de octombrie, tot tacâmul. Într-un final, ajungem și la Apahida.

Nu cunoșteam pe nimeni acolo. Am zis să dăm o tură prin sat comună și pe urmă să vizităm împrejurimile, că s-au descoperit în zonă ceva cimitire celtice și morminte de-ale goților.  Dar a început o ploaie torențială, cum numai în zona Clujului găsești. Ne-am adăpostit la birtul satului și-am zis să bem un ceai fierbinte până trece ploaia.

În birt, noi, crâșmarul-localnic neam de neamul lui, vreo patru moși beți criță și nevasta crâșmarului. Când ne-a văzut femeia uzi până la piele, cu bagaje în spate și cu ceai în față ne-a oferit o ciorbă. Așa, din partea casei. Bună ciorba, ca la mama acasă, că și mama și crâșmărița sunt unguroaice pe la origini. După ciorbă ne-am oferit s-o ajutăm să crape niște lemne și să încingă focul. Toate bune și frumoase până la partea în care trebuia întors jarul cu un vătrai. Pun eu mâna vitejește pe vătrai și dintr-o dată îmi dau lacrimile. Ardea așa rău c-am crezut că îmi prăjește toată mâna, nu numai pielea din palmă.

Crâșmărița a fost cea care m-a învățat leacul din bătrâni cu cartoful crud pe rană. Mai bun ca orice alifie și mai sănătos decât orice cumperi dintr-o farmacie de oraș. Până am mai stat noi la o poveste să se oprească ploaia, am mai băut o bere și am mai ajutat crâșmarul să strângă lemnele s-a făcut cam noapte. Crâsmărița, suflet mare, ne-a poftit să stăm la ei până a doua zi, că ei i-s dragi copiii care vor să știe istorie. Ne-a hrănit, ne-a dat pat de dormit, ne-a făcut dimineața cafea și-a pus la pachet și două sandwich-uri, s-avem pe drum. Mare femeie. Zic s-o cinstesc c-o bere, că uite cum încă îmi prinde bine sfatul ei.

Și că tot vorbim de bere, alți oameni ospitalieri s-au gândit să cinstească cu niște bere și niște mici timișorenii sau oamenii care or fi prin Timișoara în weekend-ul ăsta. Cică tratează omenia cu ospitalitate. Zic să citiți despre asta, că o bere și-un mic n-au făcut rău nimănui până acum.

2 Comments