Simplu ca un pas în spate
La un moment dat, moşulicul din staţie (care se pare că a urcat în acelaşi tramvai) intră în vorbă. Cu mine. Că eram doar noi în tramvai. Povesteşte despre biserică. Din câte înţeleg, la biserica lui, unele onomastici se ţin la biserică. Se face slujbă, se povesteşte, se dau flori şi vin. Mă arăt interesată, din politeţe. În realitate nu aud toate cuvintele. În lumea mea ajung doar câteva. Citesc printre rânduri că e un om singur, că nu are cu cine vorbi prea mult acasă, că poate unde merge nu îl aşteaptă nimeni. Mi-e simpatic. Îmi aduce aminte de bunicul meu.
Între timp, ajunge şi tramvaiul în celălalt capăt de oraş. Coborâm. Coincidenţă. Se pare că locuim aproape. Salut politicos, vreau să plec acasă. Mi-e frig şi somn. Şi atunci, în modul cel mai natural, îmi întinde garoafa albă pe care a primit-o la biserică. “Pentru pasul în spate. Mulţumesc.”