Simplu ca un pas în spate

Uncategorized

Aseară, aproximativ ora 10, Timişoara. Cu gulerul ridicat (vânt de Banat, frig de noiembrie, asezonate cu oboseala unei zile foarte pline), cu chitara în mână, aştept zgribulită tramvaiul în staţia Sinaia. Singură cu liniile de tramvai. Din faţă, abia legănat, apare un moşulic, tot zgribulit şi el. Îmi dau seama că, dacă ar vrea să stea jos până vine tramvaiul, nu ar avea loc de mine şi chitară. Aşa că, natural, fac un pas în spate. La câteva momente după, apare tramvaiul. Urc, ocup un loc şi intru în starea de visare călduţă a omului pregătit să se legene în tramvai cam jumătate de oraş.

La un moment dat, moşulicul din staţie (care se pare că a urcat în acelaşi tramvai) intră în vorbă. Cu mine. Că eram doar noi în tramvai. Povesteşte despre biserică. Din câte înţeleg, la biserica lui, unele onomastici se ţin la biserică. Se face slujbă, se povesteşte, se dau flori şi vin. Mă arăt interesată, din politeţe. În realitate nu aud toate cuvintele. În lumea mea ajung doar câteva. Citesc printre rânduri că e un om singur, că nu are cu cine vorbi prea mult acasă, că poate unde merge nu îl aşteaptă nimeni. Mi-e simpatic. Îmi aduce aminte de bunicul meu.

Între timp, ajunge şi tramvaiul în celălalt capăt de oraş. Coborâm. Coincidenţă. Se pare că locuim aproape. Salut politicos, vreau să plec acasă. Mi-e frig şi somn. Şi atunci, în modul cel mai natural, îmi întinde garoafa albă pe care a primit-o la biserică. “Pentru pasul în spate. Mulţumesc.”

12 Comments

Party GOA in JAZZ

Uncategorized

Mâine, 14 noiembrie, aşa, prin jurul orei 22:00. În Jazz, după cum cu litere de-o şchioapă am menţionat. Party trance şi goa. Nume de afiş: DJ Roua Goa, cu vocea împrumutată de la Manuela Marchis, DJ Indriya şi, bineînţeles, DJ Unit.

O mână de oameni frumoşi ne aşteaptă să ne luăm zborul împreună. Combustibilul navei, doar 7 lei. Rezultate spectaculoase…că doar nu degeaba-i goa.

No Comments

Fericirea e un lucru mărunt sau lucrurile mărunte sunt fericiri

Uncategorized

Hehe, ciudat sentiment. Ştiaţi că e dimineaţă în fiecare zi? Chiar şi lunea! E soare uneori, alteori plouă, dar mereu sunt zâmbete pe buzele mele. Am evadat şi nu ma mai întorc orice s-ar întampla. NU mă mai numesc “corporatistă”. Nu mai trebuie să mă trezesc în fiecare zi la aceeaşi oră. Nici nu mai trebuie să suport penitenţa scaunului de birou. Am şters din vocabular cuvinte ca “meeting”, “target”, “deadline”, “discount”, “proactiv”, “team building”.

M-am întors la cafeaua cu lapte şi gust de cărţi. Şi la mulţii mei prieteni pe care i-am cam lăsat pe undeva, între un marketing plan şi o strategie de PR. O să am timp din nou de lucruri extraordinare. Voi face din nou proiecte frumoase pentru oameni frumoşi. Pentru mine. Şi o sa am timp să scriu.

Ce m-a ţinut ocupată până acum? De ce nu am plecat atunci când am început să înţeleg că nu-mi mai place? Pentru că am lăsat în urma mea şi oameni. Nu doar o corporaţie. Şi trebuia să fiu acolo pentru unii dintre ei. Pentru detalii despre ce făcea corporista din mine, www.hipo.ro

Între timp, citesc mult şi cunosc oameni frumoşi. Gândesc şi scriu o mulţime de proiecte. Mă pregătesc să beau cafea multă şi să adulmec muzică nouă. E bine. E mai bine decât îmi aminteam că poate fi.

Până una alta, să nu-mi mai spuneţi “marketeră”. Am redevenit om obişnuit. Fericita de mine!

3 Comments